Cât am fost (de alb) şi cât am ajuns (de negru)

M-am gândit aşa, de sfârşit de an, să fac o retrospectivă în 10 imagini despre mine. Ştiu, despre mine, numai despre mine. Sunt egoist, sunt narcisist. Dar asta e! Aţi venit pe blogul meu, citiţi şi vedeţi lucruri (numai) despre mine.

1. Asta e chiar din prima zi. Mi se citeşte frica în privire, nu?

2. Aici mă încumet să ies de după cărţi.

3. Deja mă simţeam mai bine.

4. Aici am descoperit caloriferul din balcon,
lângă locul de muncă al stăpânului meu.

5. Când am făcut cunoştinţă cu Luky.
Acum suntem buni prieteni şi abia aştept să mă viziteze.

6. Cine mai e ca mine?
Să dorm eu taman în patul stăpânilor...

7. În august eram deja al treilea străpân al casei.
Aveam deci dreptul să întreb cine ce caută acolo.

8. În schimb, nu mi-a plăcut niciodată afară.

9. Înainte să sar în braţele stăpânilor, fac un trrr prelung,
iar ei ştiu şi mă prind întotdeauna.

10. Iar acum, ce să vă spun eu?
Sunt cel mai tare,
cel mai mare,
cel mai negru
şi cel mai frumos
cotoi dintre toţi.

Doar v-am avertizat că sunt puţin narcisist, nu?

Miau!

Aventurile mele pe frigider

Ieri seară am reuşit în sfârşit, folosindu-mă cu perfidie de umărul stăpânului meu, să urc pe frigider. Din toată casa, acela-i singurul loc unde n-am reuşit până acum să ajung. Uite că mai pot bifa un lucru pe lista anului ăsta. Uraaa!

Miau!

De sfârşit de an

Ce să urez eu tuturor semenilor mei acum, la capătul ăsta de an? Să aveţi parte de multe mângâieri, să vă lase stăpânii să dormiţi în dormitor cu ei, să vă răsfeţe cu peşte de cea mai bună calitate (eu, unul, înnebunesc până să se decongeleze), să dormiţi mult şi bine pe calorifere calde şi, pe cât posibil, să nu vă forţeze nimeni să ieşiţi din casă când nu vreţi - adică, mai tot timpul.

Şi vă doresc jucării frumoase, zornăitoare sau nu, pufoase, numai bune de ascuţit ghearele şi de muşcat, loc mult de joacă, de alergături, nisip din-ăla transparent, care face poc-poc atunci când îl uzi şi care ascunde mirosul ce nici nouă nu ne place, iarăşi mângâieri şi scărpinări după urechi, şi mai tot ce-mi doriţi (de bine!) şi voi mie.

Cam asta e. Miau-miau!

A trecut Crăciunul

Uite că s-a dus şi Crăciunul ăsta. Primul petrecut de mine, Axi, pisicul cel frumos, în casa noilor mei stăpâni. Nu-i vorbă, am mai trăit eu un Crăciun, deci cam ştiu cu ce se mănâncă, dar atunci eram micuţ, două luni de viaţă aveam, şi nu locuiam într-o casă frumoasă şi călduţă. Eram cu fraţii şi mămica mea - de care mi-e tare dor, apropo -, dar parcă tot mai bine-i acum. Uite, stăpânii mi-au făcut şi-o poză alături de Moş Crăciun:

Sigur, după ce-am pozat aici, am mai dat o tură-n goană prin casă, cu coada şi coama zburlite (am observat că stăpânilor le place când fac asta) şi m-am culcat.

Oare chiar există Moşul? Aş vrea să cred că da, dar am mari îndoieli. Era totuşi cam mic...

Miau!