Am fost la Paleu

Da, deşi ştiu cât de mult urăsc ieşirile, oamenii mei au ţinut morţiş să mă ducă la lacul Paleu, aproape de locul unde-o să locuim noi. La casă! La curte! Brrr! Deja mă trec fiorii.

Dar să vedem cum a fost.

Mi-au pus hamul ăla incomod. Cică să nu fug :)))))).
Drumul cu maşina n-a fost cine ştie ce. Am mai călătorit eu pe bancheta din spate. Am făcut drumuri lungi, nu aşa -- hăt până la Baia Mare. Tur şi retur. De vreo trei ori. Floare la urechiuşă.
Trebuie să recunosc: lacul ăsta de la Paleu e senzaţional. Pare rupt dintr-un tablou idilic. Are tot ce-i trebuie. Local cu mâncăruri excelente (aşa zic ai mei; eu n-am mâncat nimic atunci, că era închis din pricina sărbătorilor Paleului, care se desfăşurau la poalele dealului, cu muzică şi voie bună), ponton cu hidrobiciclete (îţi dau şi veste de salvare portocalii), peşti numai buni de pescuit (cu lăbuţele, hi-hi), spaţiu verde şi-o privelişteeee...
Bine, nu m-am adaptat aşa, cu una-cu două. Am mers mai mult târâş-grăpiş, cu urechile ciulite şi mustăţile-n vânt. Am mirosit tot ce se putea mirosi, inclusiv resturile rămase în urma pescarului care-a stat acolo înaintea noastră (miroseau toate a peşte, miam-miam).
Aici arunc o privire atentă de la adăpostul stăpânei mele. Cei de lângă noi se cam certau. Naiba ştie cum se aşteptau să prindă peşte aşa.
Mândru-s, Doamne! Mi se agăţase de botic un fir de pescuit, da' nu-i bai. Nu mă împiedică pe mine aşa ceva. Oi fi eu mâţ de apartament, da' nu mi-am pierdut cu totul simţurile şi orientarea în teritoriu.
Asta-i altă imagine a lacului, luată de pe puntea de sus a localului. Aşa-i că-i fain? Aşa-i?
Ochi mari, atenţie maximă. Bliţul ce mă mai deranja, în rest totul bine şi frumos.

Nu ştiu de ce m-am temut aşa tare la început, că ieşirea asta mi-a prins foarte bine. Am mai uitat oleacă de Pako, dus acasă la el cam cu forţa.

Cu puţină stăruinţă, s-ar putea să mă obişnuiesc cu locurile astea, s-ar putea să nu mă mai treacă fiorii şi să-mi placă. Oricum, nu-i după mine. De voie-de nevoie, tot la Paleu o să ajung, chiar dacă după o scurtă escală într-un apartament aşa ş-aşa. L-am văzut în poze. Nu se compară cu ăsta în care am venit anul trecut în ianuarie. Viaţa, viaţa. Nu i te poţi împotrivi. Te duci unde te duc oamenii tăi.

Hai, gata cu prostiile. Mă duc să mă culc.

Mrrrrriiiaaa-aaauuuuu!

Sunt găzdoi

Ne-am mai întâlnit noi până acum. Pako a mai venit în vizită la mine. Dar niciodată pentru mai mult de două-trei ore. Şi niciodată n-a părut dispus să lege prietenie cu mine. Deşi eu m-am străduit de fiecare dată.

Asta-i introducerea. Ca la carte. Acum premiza: în urmă cu aproape o săptămână, Pako a venit să stea mai mult timp. Oamenii lui au migrat în ţări tihnite, să-şi serbeze căsătoria. Aşa că m-au procopsit pe mine cu pisoiul lor mârâitor. M-au făcut de voie-de nevoie găzdoi.

Uite cum au stat lucrurile la început:

Tatonări. Amuşinări de la distanţă. Precauţie maximă. Şi mârâituri cât încape. Din partea lui, desigur. Eu n-am făcut decât să scot triluri suave, liniştitoare.

Apoi:

El a început să se dezmorţească. Să iasă din ascunzătoare şi să se joace cu oamenii mei. Eu l-am studiat de la distanţă, am încercat să-i transmit că totu-i în regulă.

Şi am reuşit:M-a lăsat să vin lângă el. Am stat cot la cot şi l-am studiat peste umăr, de aproape. Bun băiat Pako ăsta.

Acum suntem cei mai buni prieteni. După doar cinci zile, ne jucăm de parcă am fi supt de la aceeaşi mamă. Fugim unul după celălalt, ne rostogolim pe covor. Ba chiar ne şi uităm împreună pe geam. Ăsta de mai sus e-un portret la comadă. A noastră.

N-aş fi crezut c-o să reuşesc să-l îmblânzesc pe Pako. Aşa cum v-am spus, la început era tare fioros. Cu tot orgoliul meu, mărturisesc că m-a şi speriat de câteva ori. Dar acum... dragii mei, îl ador. Sper să mai vină pe la mine. Şi să stea cât mai mult.

P.S. Oamenii mei ţin morţiş să amintesc aici că şi ei îl adoră. Că şi ei intră-n jocul nostru. Şi noi în al lor. Asta da simbioză! :) -- Vedeţi că ştiu tot mai multe cuvinte frumoase?

Mrrrraaau!