Două filmări mai vechi

Asta-i de când eram tare mic, de acum aproape un an. Să nu râdeţi...

Iar asta e prima întâlnire cu amicul Pako. Observaţi invitaţiile mele insistente şi... guturale la joacă. Din păcate, a trebuit să treabă o bună bucată de vreme ca Pako să se dea de-a binelea pe brazdă.

Io-te-te!

Ce număr frumos şi-au pus întreţinătorii mei la maşină!

P.S. 27 e ziua de naştere a lui Ares. Aşa că suntem amândoi reprezentaţi. :))

Cum ne jucăm noi

Ares e fenomenal. E atât de grijuliu cu mine, ştie atât de bine să-şi dozeze forţa... Sunt convins că m-ar putea răni fără nicio problemă, dar totuşi n-o face. Că doar suntem fraţi, nu?

Cum ne iubim noi

Uite-aşa:
Poza am furat-o de pe blogul lui. Dar mi-a acordat permisiunea...

Intrusul

Scriu pe fugă, scriu în mare grabă. De ieri seară nu mai sunt singurul răsfăţat din casă. :(( Cam pe la ora zece a apărut ca din senin un patruped flocos, alb cu negru, care s-a şi aruncat pe jucăriile mele. Le-a morfolit şi le-a îmbăloşat pe toate. :(( N-am îndrăznit să mă apropii prea mult de el. Tare se mai zbenguia, iar eu, calm din fire, am fost cam pus în umbră. Da' nu-i bai. Totul va fi bine, vorba cântecului. O să-mi treacă într-o zi-două pasa asta (am auzit că-i normală la primul copil din familie atunci când îi vine un frăţior - fie el şi dintr-o altă specie) şi să te ţii atunci giumbuşlucuri! Dacă pe Lucky, un westy, l-am acceptat până la urmă, iar pe Pako, pisoiul sperios şi bănuitor, l-am calmat, nu cred c-o să am mari bătăi de cap cu mogâldeaţa asta. Uitaţi cât e de inofensiv:
Aşa, şi ăsta sunt eu, că nu mă rabd să nu m-arăt. Aici încercam să mă dumiresc ce şi cum:

Dintr-o lume în alta

N-am mai scris demult pe-aci. Cu câte s-au întâmplat în jurul meu şi chiar şi cu mine în ultima vreme, nu-i de mirare. Nu-i de colea să-ţi vezi toată lumea strânsă-n cutii şi saci, toate formele de relief (a se citit: mobilele) mutate din loc şi tu însuţi transportat pe sus într-o lume nouă, nu tocmai bravă. Am avut nevoie de câteva zile de acomodare, când am stat ascuns numai eu ştiu pe unde şi-am mâncat pe sponci. Dar mi-am revenit. În a doua noapte am avut vreme să inspectez tărâmul ăsta de nicăieri şi-am văzut că nu pândeşte de niciunde niciun pericol. Singura treabă mai aşa, cumva, a fost că geamurile de aici n-au plase şi-am fost tentat la început să fac un salt în copacul din faţă, care geme de porumbei. Acum însă au apărut şi plasele şi m-au părăsit şi pe mine pornirile sinucigaşe mascate. Ba am mai primit şi vizita lui Pako şi ne-am distrat amândoi ca şi când nimic n-ar fi fost nelalocul lui.

Acum am revenit la vechiu-mi program de somn şi papa, şi pot zice că m-am aclimatizat. :) Însă aud că mai pasc prin apropiere alte schimbări. Cea mai puţin importantă fiind aia cu mutarea la casă. Zic cea mai puţin importantă, deşi acum câteva săptămâni asta mă îngrozea peste poate, pentru că am surprins acum o discuţie între oamenii mei care m-a dat cu totul peste cap. Cică vor să-mi aducă un intrus. O intrusă, pe deasupra. O căţeluşă. Pe care vor s-o numească Tara. Ei, cu asta nu ştiu dac-o să mă pot împăca. Am şi eu o limită.

Poze o să pun altă dată. Acum n-am chef. Mă tot gândesc la Tara. Cum o fi, ce-o păţi...

Am fost la Paleu

Da, deşi ştiu cât de mult urăsc ieşirile, oamenii mei au ţinut morţiş să mă ducă la lacul Paleu, aproape de locul unde-o să locuim noi. La casă! La curte! Brrr! Deja mă trec fiorii.

Dar să vedem cum a fost.

Mi-au pus hamul ăla incomod. Cică să nu fug :)))))).
Drumul cu maşina n-a fost cine ştie ce. Am mai călătorit eu pe bancheta din spate. Am făcut drumuri lungi, nu aşa -- hăt până la Baia Mare. Tur şi retur. De vreo trei ori. Floare la urechiuşă.
Trebuie să recunosc: lacul ăsta de la Paleu e senzaţional. Pare rupt dintr-un tablou idilic. Are tot ce-i trebuie. Local cu mâncăruri excelente (aşa zic ai mei; eu n-am mâncat nimic atunci, că era închis din pricina sărbătorilor Paleului, care se desfăşurau la poalele dealului, cu muzică şi voie bună), ponton cu hidrobiciclete (îţi dau şi veste de salvare portocalii), peşti numai buni de pescuit (cu lăbuţele, hi-hi), spaţiu verde şi-o privelişteeee...
Bine, nu m-am adaptat aşa, cu una-cu două. Am mers mai mult târâş-grăpiş, cu urechile ciulite şi mustăţile-n vânt. Am mirosit tot ce se putea mirosi, inclusiv resturile rămase în urma pescarului care-a stat acolo înaintea noastră (miroseau toate a peşte, miam-miam).
Aici arunc o privire atentă de la adăpostul stăpânei mele. Cei de lângă noi se cam certau. Naiba ştie cum se aşteptau să prindă peşte aşa.
Mândru-s, Doamne! Mi se agăţase de botic un fir de pescuit, da' nu-i bai. Nu mă împiedică pe mine aşa ceva. Oi fi eu mâţ de apartament, da' nu mi-am pierdut cu totul simţurile şi orientarea în teritoriu.
Asta-i altă imagine a lacului, luată de pe puntea de sus a localului. Aşa-i că-i fain? Aşa-i?
Ochi mari, atenţie maximă. Bliţul ce mă mai deranja, în rest totul bine şi frumos.

Nu ştiu de ce m-am temut aşa tare la început, că ieşirea asta mi-a prins foarte bine. Am mai uitat oleacă de Pako, dus acasă la el cam cu forţa.

Cu puţină stăruinţă, s-ar putea să mă obişnuiesc cu locurile astea, s-ar putea să nu mă mai treacă fiorii şi să-mi placă. Oricum, nu-i după mine. De voie-de nevoie, tot la Paleu o să ajung, chiar dacă după o scurtă escală într-un apartament aşa ş-aşa. L-am văzut în poze. Nu se compară cu ăsta în care am venit anul trecut în ianuarie. Viaţa, viaţa. Nu i te poţi împotrivi. Te duci unde te duc oamenii tăi.

Hai, gata cu prostiile. Mă duc să mă culc.

Mrrrrriiiaaa-aaauuuuu!

Sunt găzdoi

Ne-am mai întâlnit noi până acum. Pako a mai venit în vizită la mine. Dar niciodată pentru mai mult de două-trei ore. Şi niciodată n-a părut dispus să lege prietenie cu mine. Deşi eu m-am străduit de fiecare dată.

Asta-i introducerea. Ca la carte. Acum premiza: în urmă cu aproape o săptămână, Pako a venit să stea mai mult timp. Oamenii lui au migrat în ţări tihnite, să-şi serbeze căsătoria. Aşa că m-au procopsit pe mine cu pisoiul lor mârâitor. M-au făcut de voie-de nevoie găzdoi.

Uite cum au stat lucrurile la început:

Tatonări. Amuşinări de la distanţă. Precauţie maximă. Şi mârâituri cât încape. Din partea lui, desigur. Eu n-am făcut decât să scot triluri suave, liniştitoare.

Apoi:

El a început să se dezmorţească. Să iasă din ascunzătoare şi să se joace cu oamenii mei. Eu l-am studiat de la distanţă, am încercat să-i transmit că totu-i în regulă.

Şi am reuşit:M-a lăsat să vin lângă el. Am stat cot la cot şi l-am studiat peste umăr, de aproape. Bun băiat Pako ăsta.

Acum suntem cei mai buni prieteni. După doar cinci zile, ne jucăm de parcă am fi supt de la aceeaşi mamă. Fugim unul după celălalt, ne rostogolim pe covor. Ba chiar ne şi uităm împreună pe geam. Ăsta de mai sus e-un portret la comadă. A noastră.

N-aş fi crezut c-o să reuşesc să-l îmblânzesc pe Pako. Aşa cum v-am spus, la început era tare fioros. Cu tot orgoliul meu, mărturisesc că m-a şi speriat de câteva ori. Dar acum... dragii mei, îl ador. Sper să mai vină pe la mine. Şi să stea cât mai mult.

P.S. Oamenii mei ţin morţiş să amintesc aici că şi ei îl adoră. Că şi ei intră-n jocul nostru. Şi noi în al lor. Asta da simbioză! :) -- Vedeţi că ştiu tot mai multe cuvinte frumoase?

Mrrrraaau!

10 întrebări, 10 răspunsuri

Am mai primit o leapşă. De la Luciat. M-a cam trezit din amorţeală, tre' să recunosc. În ultima vreme am dormitat şi-am mâncat şi-am mai dormitat puţin şi-apoi iar am mâncat şi... tot aşa. Grea viaţa. Ocupat până peste cap. Habar n-aveţi.

Oricum, uite-mi răspunsurile:

1. Vorba preferată:

Mrrrrraaaaau. (Cu varianta: Mrrau-Mrrrrraaau!)

2. Vorba nesuferită:

Axi! Ajunge! (De obicei după ce dau glas vorbei preferate. În repetate rânduri.)

3. Drogul favorit:

Ghici ghicitoare? Somnul, fireşte.

4. Zgomotul, sunetul preferat:

Biiiip! - aşa face închiderea centralizată + alarma maşinii pe la ora 18 în zilele săptămânii (+ sâmbăta, de cele mai multe ori)

5. Zgomotul, sunetul nesuferit:

Orice iese din obişnuit.

6. Injurătura sau blasfemia recurentă:

Auuu-rrrau-mmm! (cred că s-ar traduce prin: "Ştii ce? Bagă-ţi-o undeva!" da' nu-s sigur.)

7. Pe cine punem pe viitoarea bancnotă?

Pe Garfield? Ba nu, mai bine PE MINE! Da' să fie o bancnotă de mare valoare, aşa cum sunt eu. Hi-hi.

8. Meseria pe care n-aţi fi vrut să o faceţi:

Ce meserie? Aiurea.

9. Planta, arborele sau dihania în care v-aţi reîncarna:

Mai am încă 8 vieţi la dispoziţie. Mai am timp să mă gândesc.

10. Presupunând că Dumnezeu există, ce v-ar spune după moarte?

Mrrrrraaaaau. (Cu varianta: Mrrau-Mrrrrraaau!) -- "Eşti cel mai tare!" (Cu varianta: "Eşti cel mai tare şi mai frumos!")

Dau mai departe colegilor de la categoria linkuri: Minchas, că şi el doarme ca şi mine cam de multişor; Pamuk, mulţumesc pentru comentariul de la însemnarea precedentă şi aştept să aflu mai multe despre măria-ta; Grişka, dar nu numai, ci şi tuturor suratelor de pe Pisi Blog.

Gata, acum sunt liniştit. Acum pot dormi cu conştiinţa împăcată. Miau!!!

Mai multe ipostaze

Fără prea multe cuvinte, ia uitaţi pe unde-am mai stat şi ce-am mai făcut eu de-o vreme încoace.

Aicea-s eu şi amicul meu Chiţ-Chiţ. Nu vă luaţi după aparenţe.
Ochiul stâng e doar de formă. I l-am scos eu acum multe luni. :)

Aici mă bălăcesc în litiera goală. Staţi liniştiţi, nu rămâne aşa.
Tocmai îmi schimbau aşternutul de nisip.
Dacă vă uitaţi bine, în spate se vede ciudăţenia aia cu care, chipurile, ai mei îşi curăţă mereu hainele după ce mă ţin în braţe. Cic-aş lăsa păr. E-te na! Ce să zic? De parcă ei nu lasă.

Cam asta e. Miau, miau, miiiiiiiiiiiiiiau!

Ciudăţeniile mele - ca să zic aşa

După ce mi-am zis cinci secrete, tre' să zic acum patru ciudăţenii. Păcat e că astea două se cam încalecă. Dar să văd ce-mi iese:

1. Ca şi pe Minchas, mă sperie aspiratorul de-mi vine să mă urc pe pereţi. Eh, pe-o uşă am urcat odată şi nu mai încerc, că m-am lăţit pe jos de toată frumuseţea. Urc în schimb în vechia-mi ascunzătoare: biblioteca. În goana mare, arunc volumele în toate părţile, împrăştii hârtiile care-ncotro, mai şi derapez, da' ajung într-un târziu la locul mult dorit. Vă spun, mă-ngrozeşte dihania aia huruitoare de nu-i advărat!
2. Când s-a zis cu aspiratorul, vine rândul spălatului pe jos. Ei, asta-i altă poveste. Au ai mei un fel de tălpice albă, pufoasă, pe care-o înmoaie într-o soluţie frumos mirositoare şi, cât timp spală cu ea parchetul, eu mă ţin coadă după ea. Naiba ştie ce mă fascinează la ea, cred că-i o chestie viscerală, ceva atavic, deşi mă-ndoiesc că suratele mele din Tibet (parcă de-acolo-s eu) au avut vreodată ocazia să vadă o aşa arătare.

3. Când sună cineva la interfon, io-s primul care vine la uşă. Ştiu, ştiu, n-are niciun rost, că tot nu pot apăsa pe butoane şi nici deschide uşa, da-mi place nevoie mare să reacţionez la sunetul ăla. Mă atrage ca o sirenă pe marinari. Şi la fel reacţionez şi când aud motorul, apoi bipul închiderii centralizate al maşinii alor mei. Am auzul fin - ce naiba, doar îs pisică - şi-l ţin tot timpul treaz, gata să mă alerteze de orice modificare a cursului firesc al vieţii mele... aaah... tihnite.

4. Îmi plac înălţimile. Nu ştiu dacă asta-i o ciudăţenie numai a mea, da' ştiu că sunt seri când n-am altceva în gând decât să le sar alor mei în braţe, pentru ca de acolo să am acces la spaţii mai înalte. Aţi văzut filmarea cu frigiderul, nu? Ei, de-atunci am ajuns şi pe cabina de duş, şi pe mobila de bucătărie, şi pe toate uşile din casă, am vrut să urc chiar şi pe galeria draperiilor, da-i numa' o tijă din fier lucios şi mi-am dat seama la timp că am toate şansele să plonjez în cap drept în chiuvetă. Boală grea asta, vă spun.

Dau leapşa mai departe imperialului Grişka.

Somn, somn şi iar somn

Nu se poate, dom'le, în casa asta chiar nu se poate dormi ca lumea.
Cred c-o să încerc să scriu ceva. Da' nu prea am nicio idee... Şi mi-e taaare somn. Şi treaba cu Somnul Protector a scris-o deja altcineva. Ăla cu Pisicâinele, ce specie antagonică o mai fi fiind ş-asta...

Miiii-iiaaaa-uuuuuu!

Durrell şi somnul întrerupt

Am vrut şi eu să dorm liniştit azi, dar nu s-a putut. După ce-am citit ce am găsit prin bucătărie (cartea aia de Durrell despre care vorbeşte Ioan T. Morar pare interesanta - păcat că deja au pitit-o ai mei în bibliotecă), m-a luat un somn atât de dulce!... Şi-am dormit o ţâră, nu mult, până când uitaţi ce mi s-a întâmplat:

Ei, să fie clar acum: mie-mi place atenţia, îmi place să fiu pozat şi filmat (după cum bine aţi văzut, după cum m-a trădat lăbuţa, nu mă pot abţine să nu mă răsfăţ în faţa camerei), dar totul are o limită. Data viitoare o să muşc. Şi-o să zgârii. Şi n-o să-i placă nimănui.

Promit să pun aici filmarea. Când o fi.

Miau!

Tag-tag

Un anume Mircea Pricăjan m-a somat deunăzi să dezvălui 5 dintre secretele mele cele mai ascunse. Cum îmi plac jocurile, de-ndată ce-am văzut năzdrăvănia, am început să miorlăi de fericire, să fac tumbe şi să mă gudur pe lângă... stăpânii mei. Am tors eu ce-am tors, m-am gândit bine, ardeleneşte, şi uite ce-am găsit cu cale să vă spun:

1. Ştiu să citesc gândurile. Şi privirile. Şi mimica. Şi, că vă vine au ba să credeţi, toate astea vorbesc pisiceasca. Ştiu dintr-un simplu gest ce au de gând oamenii (în special copiii) să facă, îi intuiesc când sunt supăraţi, când se bucură, când mă vor pe lângă ei şi când îşi cer intimitatea. Dacă nu reacţionez întotdeauna cum şi-ar dori ei e pentru că-s viclean, pentru că-mi place să-i aţâţ, să-i pun pe jar aşa cum mă pun şi ei când trag aţa pe covor fiindcă ştiu că nu mă pot abţine să n-alerg după ea. Veţi spune că nu-s singurul care poate face asta. Poate că nu. N-am de unde şti. Oricum, eu îl consider un dar secret. Să nu mai spuneţi nimănui, bine? Aveţi grijă. Am să vă ginesc!

2. Ador mirosul de Domestos. Abia aştept să se spele gresia în baie şi mă tăvălesc ca porcu-n mocirlă. Habar n-am ce mă atrage la asta. Stăpânii vorbeau între ei că aşa încerc să-mi ascund mirosul, să mă deghizez. Da' de ce-aş face-o? Mie-mi place să fiu văzut, auzit, băgat în seamă. Cred mai degrabă că-i un fel de drog pentru mine. Mi-ar plăcea să mă lase odată să spăl eu în baie. Ce bine ar fi!

3. Ştiu să citesc. Da, da, chiar ştiu. Nu bine, nu aşa cum citesc stăpânii mei (mă tot compar cu ei fiindcă pe ei îi ştiu mai bine, asta e!). Dar încep să mă deprind cu literele, cu propoziţiile. Şi, cum mă ajută vederea, noaptea, stând eu pe covorul din birou, citesc întruna cotoarele cărţilor din bibliotecă. Odată, când a uitat stăpânul o carte deschisă pe masa din bucătărie, am citit chiar şi-o pagină întreagă. Mi-a luat toată noaptea, dar am reuşit. Însă partea proastă e că n-am mai reuşit să dor două zile ca lumea, atâtea coşmaruri am avut.

4. Ştiu să şi scriu. De asta v-aţi prins deja, cred. Poate bănuiţi că altcineva îmi scrie însemnările astea, dar nu e aşa. Eu însumi le scriu, apăsând cu lăbuţele tastele astea negre. Am învăţat ce-am de făcut destul de repede. Nu ştiţi câte poţi deprinde când îi urmăreşti cu atenţie pe oameni! Ţin chiar şi un jurnal pe calculator, un jurnal adevărat, nu treburi de-astea pe care le povestesc aici pe blog. Îmi notez fiece mişcare din viaţă, toate gândurile şi ideile. Sunt strânse toate într-un document Word parolat şi pus pe "hidden". Sper să nu-l găsească nimeni. Acolo-s adevăratele mele secrete...

5. Nu suport să mi se aducă-n casă oameni şi alte animale pe care nu le agreez. Când totuşi se întâmplă, le sfidez cu neruşinare. Ridic coada şi mă întorc cu spatele. Urc pe stativul meu special - care-i aşezat într-un loc strategic, de unde pot supraveghea totul în casă - şi mă prefac că dorm. Dacă încearcă cineva să mă atingă, abia mă abţin să nu lovesc cu lăbuţa. Să nu credeţi că-s mizantrop, dar - cum se spune? - îmi rezerv dreptul de a-i alege pe cei care să-mi placă. Să nu-mi spuneţi că voi sunteţi altfel!

Uite că am terminat. Poate n-am dat în vileag cine ştie ce necunoscute, mari secrete clasificate, dar sper să fi reuşit să vă ofer câteva date despre mine care să-mi întregească puţin imaginea. Până la urma, asta urmăresc eu cu blogul de faţă. Să mă arăt lumii în toată complexitatea mea de pisic aristocrat.

Miau!

P.S. Nu voi da mai departe tagul ăsta. Îl ţin pentru mine. Na, uite că-s şi hrăpăreţ.